Prieteni, PRIETENII

Prietenii mei sunt oamenii cei mai sinceri. Sau cel puţin aşa cred şi simt, de vreme ce încă rezistă lângă mine.
Da, sinceritatea este, în opinia mea, o însuşire obligatorie atunci când vine vorba despre prietenie. Şi nu numai, dar evit să scriu o postare interminabilă ( am "darul" de a divaga).
Nu pot să am aproape oameni care se tem de mine. Oameni care nu-şi iau curajul de a-mi spune clar şi răspicat: "Nu, acum nu-mi place ce faci, dar ai putea remedia în felul x". Ori oameni care-mi aprobă părerile doar de dragul de a o face, doar pentru că sună mai frumos să avem aceeaşi opinie decât să existe contradicţie. Încep să am îndoieli cu privire la o persoană care nu are, niciodata, nimic de obiectat. Nu pot evolua lângă un astfel de om. Prietenia, fiind viaţă în sine, înseamnă şi evoluţie. O prietenie trainică începe prin sinceritate, continuă prin sinceritate şi devotament, prin înţelepciune şi răbdare, şi mergând pe premisa acestea, e posibil să fie veşnică. Deci:

- spune clar ceea ce ai de spus, în clipa în care te simţi stânjenit sau deranjat de anume context, atunci când eşti cu un prieten! Orice reproş ulterior ar putea dăuna amândurora sau tuturor, dacă e vorba de un grup.

- foloseşte, totuşi, tonul potrivit şi cuvintele potrivite. Modul în care transmiţi mesajul este foarte important.

- simte-te în siguranţă lângă prietenii tăi, iar dacă nu reuşeşti, încearcă să descoperi "fisura".

- iubeşte-i detaşat şi iartă-i sincer, lăsându-i să înţeleagă cu adevărat unde au greşit şi ce te-a deranjat, dacă s-a ajuns acolo.

- înţelege-i, ascultă-i, apreciază-i.