"Sunt un orb", cu Horaţiu Mălăele

Vineri, 25 martie, am văzut recitalul "Sunt un orb" cu Horaţiu Mălăele, la Teatrul de Comedie, Bucureşti. Aducând în faţa spectatorilor versuri scrise de către Nichita Stănescu, Teodor Paca, George Topârceanu, Emil Brumaru, Mircea Micu, George Ţărnea, Geo Dumitrescu şi alţii, Horaţiu Mălăele a reuşit să treacă de la ironie la tristeţe, de la umor - zambet şi hohote de râs, la emoţii profunde, chiar lacrimi. Nu obişnuiesc să aplaud la teatru decât în final, acela mi se pare momentul potrivit pentru ropotul de aplauze, cu emoţie şi convingere că munca actorilor e răsplătită în felul acesta, însă Mălăele m-a facut să depăşesc această preconcepţie, nu am reuşit să-mi stăpânesc palmele până la final.

Fiecare prezenţă la teatru merită omagiată prin cuvinte, deşi ceea ce eu simt acolo trece, mereu, dincolo de ele.
Am ajuns după vreo trei minute de la începerea spectacolului, pentru prima dată când am întarziat la teatru; mi-am iertat-o doar pentru că n-a depins de mine, iar vinovatul a fost iertat cu uşurinţă pentru că aşa mi-am promis, dacă aveam să ajungem în timp util, să vizionăm piesa.
Am intrat în sală cu inima strânsă, cu speranţa de a reuşi să trec neobservată. Fratele meu intrase puţin înainte, eu am ramas să-mi închid telefoanele. Am ocupat primul loc liber, nepermiţându-mi să-l mai caut pe al meu şi conştientă că aveam să mă ridic dacă mai apărea, cumva, vreun întârziat. Nu a apărut. Am rămas acolo până la final. Poate vă întrebaţi de ce aceste detalii? Pentru că:
A fost primul spectacol la care nu am fost din prima clipă prezentă, nici fizic, nici psihic, ceea ce aduce, pentru mine, un sâmbure nou în experienţa vizionării unei piese. Şi nu neaparat pozitiv, dar l-am depăşit. E ca un sacrilegiu să nu reuşesc să fiu atentă din primele secunde... Dar am reuşit totuşi să mă adun după câteva clipe şi să-i adulmec talentul lui Mălăele. Am râs şi am plâns.
A fost primul spectacol pe care nu l-am dorit pentru mine, ci pentru o persoană dragă, căreia ştiu că teatrul îi bucură sufletul la fel de mult ca şi mie. S-a bucurat, chiar daca am alergat cu sufletul la gură până la uşa teatrului.

Rezultat: plus pe lista surprizelor, minus pe cea a punctualitaţii, plus pe lista emoţiilor, plus pe lista iertării, plus pe lista trăitului la unison a unei piese cu un suflet care înţelege teatrul ca şi mine, plus pe lista regăsirii într-o sală de spectacol a unei incertitudini stranii, izvorată de nicăieri, înţeleasă în final, după anume destainuiri. Plus pe lista amintirilor.