Viaţa ta îţi aparţine

În ultima vreme mi-au ajuns la urechi tot mai multe veşti despre evenimente nefericite: accidente grave sau ridicole, boli incurabile, cu deznodământ regretabil.
Chiar dacă aparent nu le-am dat voie să mă afecteze, subconştientul a lucrat şi m-am trezit visând oribil, aceleaşi evenimente, raportate la ai mei. Durerea din vis s-a transformat în amorţeala şi chinul întregului corp când m-am trezit aproape spasmodic în miez de noapte, implorând cerul să fi fost un coşmar. Că n-am mai putut adormi două ore după, e deja detaliu.

Fără intenţia de a întrista ori dramatiza, încerc parcă tot mai mult să-i conving pe-ai mei apropiaţi ori cunoscuţi că viaţa merită trăită frumos, pentru că uneori nu se ştie dacă ne mai rămâne mâine. Chiar dacă nu ne ies mereu toate planificările, chiar dacă şeful sau colegul e un nesuferit, chiar dacă dobânzile cresc, chiar dacă profesorul te-a mai picat o dată la examenul pe care deja l-ai dat de două ori sau Dumnezeu ştie ce alte piedici ori inadvertenţe apar în sfera universului tău, nu lăsa mintea să-ţi înceţoşeze de tot percepţia.

Fie că împarţi o vreme din timpul tău preţios cu un om frumos, cu un prieten drag ori cu o carte, fie că dansezi ori mergi la sala de fitness, sau chiar şi dacă îţi petreci mare parte din timp la locul de muncă, incearcă să-ţi rezervi câtevava clipe în care să conştientizezi partea frumoasă a activităţilor şi acţiunilor tale, jumătatea plină a paharului. Lasă de o parte ambiţiile inutile care-ţi frustrează egoul şi-ţi împovărază sufletul, lasă invidiile mărunte şi vorbele greşit enunţate şi la fel de greşit înţelese, şi lucrează la partea frumoasă din tine: pentru tine, pentru cei dragi, pentru întreg universul.
Pentru că viaţa se măsoară în oamenii pe care-i iubeşti, cărţile de care te bucuri, experienţele pe care le trăieşti şi le împarţi cu alte fiinţe, soiul acesta de amalgam de emoţii şi cunoştinţe nu întotdeauna pozitive, dar aproape întotdeauna benefice pentru următoarele alegeri. În alte cuvinte,

"Viaţa este făcută din aceste mici fragmente de durere, bucurie, încercări care te pun în genunchi doar ca să îţi permită să te ridici în picioare mult mai puternic", Emanuel Grigoraş .

De ce să nu te compari cu alţii

Pentru că fiecare are şansa şi drumul lui, oricât de anevoios poate părea uneori. Depinde doar dacă alegi sau nu ceea ce ai de făcut. Şi mai ales, în ce manieră o faci.

Pentru că primul pas în evoluţie nu îţi cere să te uiţi în exterior, ci mai curând să priveşti spre interior. Să observi de unde ai pornit, unde eşti şi către ce te îndrepţi.

Pentru că raportat la unii, poţi fi o furnică obosită, iar vis a vis de alţii poţi fi Everest în toată splendoarea sa. Şi atunci fie te subestimezi, fie te supraestimezi. E de dorit doar să te autoevaluezi.

Pentru că eşti singurul responsabil pentru ceea ce trăieşi. Nu te ajută cu nimic să estimezi cât de bun sau rău este un alt om, atâta vreme cât tu nu-ţi cunoşti identitatea. După ce o vei dobândi, nu vei simţi să delimitezi spaţiile altora, ci doar pe-al tău.

Pentru că, dacă eşti ocupat în a-ţi trăi experienţa şi-aduce plusul de valoare de în viaţa ta, constaţi că a te uita în curţile vecinilor îţi fură din timp.

Pentru că ceea ce poţi lua din experienţele altora este doar informaţa care te ajută să creşti. Dacă nu poţi ajuta cu ceva, să condamni un om pentru alegerile sale în funcţie de ceea ce tu consideri "corect" sau "greşit" nu e eficient.

Copilăria ce mi-a mai rămas...

De la fereastra garsonierei în care locuiesc lumea se vede uneori altfel.
Forfota din timpul zilei dispare treptat pe măsură ce soarele renunţă la postul de pază pe cer, şi lasă luna pentru schimbul de noapte.
M-am apropiat de fereastra căutând parcă ceva. Nu ştiam ce. Instinctiv, am ridicat ochii către cer. Luna nu era acolo. În seara asta cerul e negru. Sper că nu de furie, ci ca semn că a tras oblonul pentru odihnă.

Dacă cerul nu m-a primit cum se cuvine, am început să privesc străduţele înguste, luminate ca de nişte felinare, două-trei autoturisme rătăcite prin cartier, care se învârt precum leul în cuşcă până să ajungă la destinaţie, aşa cum mă învârtea mai deunăzi un taximetrist turmentat de culoarea leilor în portofel, care se făcea că nu-mi nimereşte blocul, pentru că gândea, probabil, ca moldovenii nu ştiu să se orienteze în Cluj. I-am schimbat mentalitatea în câteva secunde, dupa ce i-am indicat politicos, dar articulat, drumul cel mai scurt către blocul meu. Dar să nu-mi amintesc prea detaliat despre individ, căci l-am sancţionat la momentul potrivit. Revin la tablou.

Privirea m-a condus acum spre blocul de vis a vis. Trebuie să menţionez, nu sunt de fel o indiscretă, pătrund în casele şi sufletele oamenilor dacă şi atât cât îmi este permis. Dar perdele roşiatice şi totuşi transparente ale unei ferestre de vis a vis mi-au făcut cu ochiul.
Doi copilaşi care păreau că se joacă de-a ceva mi-au amintit instantaneu de jocul de-a "Baba oarba" sau bătaia cu perne, pe care le încercam în copilărie cu frate-miu, spre disperarea bunicii, care avea senzatia mai mereu, că ne certam sau ne băteam pe bune, chiar şi atunci când n-o făceam. Şi m-a cuprins nostalgia...
Mi-e dor de clipele acelea în care singurele griji erau dacă o să mă găsească sau nu Cătă cu ochii închişi, fără totuşi să-l las să se împiedice de vreun scaun rămas nelalocul lui. Şi dacă o să ne descopere mama şi tata că am rupt stinghia de la pat, pentru că ne credeam acrobaţi la circ şi săream de pe stinghie pe saltea, până a facut stinghia "poc!"
Atunci visam cu disperare să cresc mare şi să pot purta pantofii mamei fără să-mi rămână loc de încă un călcâi în spate... Acum visez cu disperare să mă mai pot întoarce în timp. Şi-atunci trăiesc o indiscreţie ca cea de mai devreme ca pe-un joc trecut al copilăriei mele. Fără să mă simt vinovată că n-am ascultat sfatul mamei, şi că m-am uitat totuşi pe geam, în apartamentul vecinilor. Fără să-mi pese că nu-i frumos să spionezi, nici măcar dacă perdelele sunt colorate şi copiii aceia seamănă atât de mult cu mine şi Cătă când eram mici, cu unica diferenţă că aici băieţelul părea mai mare decât fetiţa.

Şi picând aşa pe gânduri, m-am trezit realizând că personajele amintirilor mele dispăruseră... În camera alăturată, unde jaluzelele deschise lăsau să se vadă pereţii verzi decoraţi cu câteva flori cu petale mari. Îşi continuau jocul aici. Nu ştiu ce joc. Ştiu doar că ţopaiau într-un fel în care doar copilăria îţi permite să o faci. Şi-apoi se îmbrăţişau. Şi iar ţopăiau. Şi eu priveam. Ca la teatru. Jocul acesta al copilăriei ce nu se va mai întoarce niciodată, dar pe care-l păstrez cu nişte detalii exagerate, uneori, în memorie.

A mai plecat un OM: Mălina Olinescu

La fel ca în cazul Mădălinei, aş fi vrut să mă abţin de la a scrie despre acest subiect trist, însă nu reuşesc. Nu reuşesc pentru că moartea acestor artişti îmi aminteşte cât de vinovaţi suntem cu toţii, mai ales când începem să-i judecăm. Şi mai ales, să-i judecăm fără temei. Fără să-i fi ascultat suficient înainte, fără să le fi cunoscut strădania şi succesul din vremea în care valorile încă mai erau promovate, fără să fi înţeles măcar în mică parte cum funcţionează un suflet de artist.

Artiştii sunt prin definiţie oameni sensibili şi introvertiţi, oameni în al căror suflet nu poţi sonda cu uşurinţă. Însă dincolo de orice titulatură şi ocupaţie, cred că fiecare-şi are doza de tragism. Fiecare-şi cunoaşte îndoielile, orice suflet de om e încercat de frământările proprii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Faptul că unii sunt mai puternici decât alţii nu ne dă dreptul de a ne transforma în judecători în astfel de situaţii.

Dacă există cineva care-i poate reproşa Mălinei gestul său, aceia sunt poate apropiaţii, care o plâng mai mult decât noi şi-i vor simţi lipsa mai mult decât noi, ceilalţi. Noi, cei care ne grăbim să comentăm şi să judecăm, din lipsă de ocupaţie sau pentru că sună bine să emiţi opinii, mai bine decât să taci. Evident, acesta e cel mai simplu procedeu. Ca şi in cazul Mădălinei! ( E imposibil să evit asemănarea, căci Mălina, ca şi Mădălina, a fost şi rămâne o artistă care ar fi trebuit promovată, nu alungată din peisajul artistic, în favoarea... chiloţilor şi sutienelor atent decupate!)
Oare se va întâmpla la fel şi acum? Vor vui televiziunile despre moartea artistei, cu tardive şi inutile păreri de rău? Nu mă prea uit la televizor, dar o să încerc să urmăresc fenomenul, din curiozitate. Din curiozitatea de a afla câţi artişti trebuie să se mai sinucidă până să ne revenim şi noi puţin, până să-i omagiem la momentul potrivit, nu post mortem. Fie că se sinucid sau nu din dragoste, e mai mult decât cert că insuccesul profesional este un factor determinant într-un astfel de context. Mai ales dacă vorbim de aceşti oameni care fuseseră conştienţi de valoarea lor şi totuşi, dacă nu suna comercial, cum să le fi fost promovată această valoare?...


A mai plecat un OM, frumos şi tânăr, o voce valoroasă, o ALTĂ VOCE VALOROASĂ pe care n-am auzit-o nici la radio, nici la televizor, în ultima vreme, mai deloc...

O carte, mai multe poveşti - LOCUL POTRIVIT

Nu e simplu să faci recenzia unei cărţi atunci când îi cunoşti personal autorul. Cel puţin nu pentru mine, pentru că oricât de critică aş fi, oricum mă voi bănui de uşor subiectivism. Şi totuşi:

Locul Potrivit e o carte altfel.
M-a fascinat şi m-a îngrozit deopotrivă. De când am început-o, nu am reuşit să o mai las. M-a atras maniera foarte directă de expunere a ideilor, însă m-a şocat brutalitatea anumitor imagini create. Cred că autorul putea fi puţin mai blând cu unele personaje, dar luând partea bună, tocmai aici e farmecul. Dincolo de mesajul final, pentru mine, fascinaţia apare în clipa în care cartea e atât de bine scrisă, încât citind, trăiesc fiecare părticică din povestea personajului. A personajelor, în acest caz.

O carte care îmbină decenţa unor idei admirabile cu exprimarea lor indecentă, pe alocuri, pentru că vulgariatatea e tot o forma de exprimare, în concepţia autorului. Vulgaritate care vine totuşi din firesc, din incontrolabil.

O carte în care povestea fiecărui personaj e atractivă prin însăşi existenţa lui. Şi parcă se învârt cu toţii în cerc, nu ştii niciodată al cui e următorul loc la confesor.

O carte pe care am citit-o de trei ori şi aş citi-o iar, pentru că pare o poveste banală, dar e mai mult de atât. Atrage prin lejeritatea compoziţiei şi menţine suspansul prin abundenţa trăirilor. Aduce cu sine soiul acela de banalitate cu care te poţi identifica în aşa manieră încât ţi-e teamă ca, reîntors la realitate, să nu constaţi că unul dintre personaje eşti chiar tu, asta dacă nu cumva te regăseşti într-o anume măsură în toate.

O carte despre oameni ca mine, ca tine, cu viaţa lor cotidiană, cu propriile năzuinţe şi ambiţii, care-şi poartă povestea până la un final aproximativ fericit.
De ce aproximativ? Pentru că fericirea nu e aceeaşi pentru fiecare. :)
Autorul dă nota pozitivă fiecărei poveşti, pentru că "Viaţa este făcută din aceste mici fragmente de durere, bucurie, încercări care te pun în genunchi doar ca să îţi permită să te ridici în picioare mult mai puternic", spune Emanuel Grigoraş.

O carte care-mi aminteşte că violenţa nu naşte doar monştri, dragostea din adolescenţă nu durează veşnic, iresponsabilitatea curmă vieţi, dar solidaritatea încălzeşte sufletul chiar şi în ultimă instanţă.

O carte despre care nu vă spun mai mult, pentru că merită să o parcurgeţi singuri.
Mai multe păreri şi modul în care fi achizitionată atât în format electronic, cât şi tipărit, găsiţi la Locul Potrivit

Despre renunţare

Te baţi cu pumnii în piept că merită orice efort.
Te minţi singur(ă) că situaţia se va schimba.
Pui celorlalţi întrebări retorice, pentru a nu exista posibilitatea de a ţi se răspunde dur vis a vis de situaţia existentă.
Găseşti o serie de minunate avantaje pe termen lung.
Ironizezi eşecul, te prefaci că-l accepţi.
... doar din teama de a renunţa. Din teama de a recunoaşte că cel mai bine e să te cari.
Doar pentru că a rămâne în acelaşi loc pare mult mai convenabil, acest lucru nu implică necesitatea de a-ţi reconsidera eforturile (nu puţine la număr, în unele cazuri, însă inutile, de cele mai multe ori), eforturi depuse doar pentru a nu schimba peisajul, a nu declinti confortul, a nu sari din schemă.

Ca în majoritatea situaţiilor nefavorabile, prejudecăţile şi ambiţia inutilă detronează semnele clare din exterior, scurte oglindiri ale universului lăuntric în mediul care-ţi decide existenţa.

Cât de des ai amânat renunţarea?:)

Nu, mulţumesc!

Fiecare opinează după cât şi cum îl duce capul. De multe ori, cei pe care-i "duce" cel mai bine, nu opinează. Ei tac. Conservă informaţia, contemplă peisajul, adulmecă trăirile (cu ghilimelele de rigoare), deschid gura doar în momentul potrivit.

Nu-mi displace să primesc opinii din dreapta sau stânga cu privire la ceea ce am de făcut, însă ideea e să le şi cer, iniţial. De altfel, mă cam pot lipsi de părerea unora cu care, fără supărare, nu mi-am văzut ochii de prea multe ori în viaţa asta. Iar în una anterioară, cu atât mai puţin.
Ştiu, titlul de experţi în vieţile altora le-ar plăcea multora. Dar cu viaţa lor, cum rămâne?
Iată că în seara asta am fost critică. Prea critică? Păi mi s-a cam acrit să fiu doar amabilă. Mai treziţi-vă la realitate şi uitaţi-vă în propriile ogrăzi, căci capra vecinului se descurcă şi fără voi.

P.S. A nu se lua prea personal. Îmi place să mă joc uneori cu sensurile cuvintelor, cu unica menţiune ca esenţialul să fie transmis. Şi-apoi, şi în joacă se învaţă viaţa.